Ecumenismul constituie pentru noi creştinii un moment crucial ireversibil, deşi este inutil să ascundem dificultăţile cu care acesta se confruntă la momentul actual. Deoarece spiritul ecumenic ia naştere mai uşor în jurul Cuvântului lui Dumnezeu, care se revarsă apoi în spiritualitate, în liturghie şi în teologie, o revistă biblică-ecumenică reprezintă un instrument de lucru privilegiat. 
Dacă se ia în serios Noul Testament, unitatea Bisericii este deja un fapt, chiar dacă ea trebuie realizată de-a lungul istoriei. Primii creştini aveau un mod de a vorbi ce astăzi ne surprinde: spuneau că au înviat deja şi că au fost aşezaţi în ceruri (Ef 2,6; Col 2,12), şi aceasta nu datorită faptului că au redus învierea la o simplă renaştere spirituală sau pentru că vroiau doar să afirme încrederea lor în îndeplinirea promisiunilor lui Dumnezeu; nu, se tratează de afirmaţii de comuniune. Cine este în comuniune cu Hristos, chiar dacă se găseşte în dificultate, spune: „Unde a sosit El, am sosit şi eu”; în cazul nostru, „cine este în comuniune cu El este deja în comuniune cu mine”. Dar există vreun domeniu în care putem experimenta de pe acum unitatea? 

Să considerăm trei: 
- În iertare. Bisericile noastre sunt implicate, toate, într-un trecut de rezistenţă faţă de cuvântul lui Dumnezeu; dar pentru noi creştinii a împărtăşi un trecut de păcat înseamnă a împărtăşi o vestire de iertare: trăim în aceeaşi mântuire. 
- În aceeaşi speranţă şi în aceeaşi necunoaştere: nu ştim cum se va împlini Raiul, dar ştim că ne va fi dăruit. 
- În sfârşit, credinţa. Cine participă la cultul dintr-o biserică diferită faţă de cea de apartenenţă, uneori se miră să audă profesându-se acelaşi crez cu care este obişnuit...dar propovăduirea evanghelică este împărtăşită; ne dividem în modul de a o înţelege şi de a o explica! 

Înainte de toate, să cunoaştem şi să ne cunoaştem. Documentele şi achiziţiile ecumenismului au o slabă rezonanţă în viaţa zilnică a bisericilor noastre, iar în acest mod se întâmplă că sunt ignorate progresele realizate, şi de-a dreptul cunoaştem alţii mai degrabă într-o caricatură a noastră decăt în realitatea acestora (câţi se miră descoperind că şi Protestanţii cred în prezenţa reală a Domnului sub semnele pâinii şi al vinului!). 

În al doilea rând, marele Ioan al XXIII-lea a îndemnat stăruitor creştinii să caute înaine de toate ceea ce uneşte decât ceea ce separă. Pentru acele timpuri se trata de o fericită revoluţie, şi desigur nu avem intenţia de a o neglija, dar tocmai pe această bază vrem să reexaminăm şi ceea ce ne separă...nu pentru a stabili cine are dreptate şi cine greşeşte sau pentru a delimita domeniile, ci pentru că aprofundarea diferenţelor ne poate ajuta la redimensionarea acestora şi, precizând acelea care rămân, ne permite să vedem în celălalt un frate, cu care nu suntem de acord, dar cu care putem să ne rugăm şi să mărturisim credinţa. Se poate fi diferiţi fără a fi separaţi. 

 Astfel ia naştere cel de-al treilea parcurs, capacitatea bisericilor de a se dărui în mod reciproc. Timp înainte ecumenismul a trăit un fel de „revoluţie copernicană”: s-a ajuns la concluzia că nicio biserică nu trebuie să se pună în centru şi să asimileze pe celelalte, ci că singurul centru în jurul căruia toţi trebuie să rotim este Hristos. 

Bine, acum este momentul să depăşim şi o viziune în care fiecare biserică parcurge orbita sa legitimă dar indipendentă; dacă vrem ca istoria noastră să aibă o valoare în istoria salvării, pluralitatea nu poate fi un simplu incident de parcurs; bisericile sunt chemate să trăiască nu una lângă alta, ci una pentru alta, punând la dispoziţie bogăţiile proprii; aici este valabilă economia evanghelică, potrivit căreia ceea ce am primit este al nostru doar în măsura în care este dăruit, altfel se pierde. 

Suntem creştini ce aparţin diferitelor biserici: anglicani, catolici-romani, ortodocşi, protestanţi ai bisericilor „istorice” (baptişti, luterani, metodişti, valdezi) sau de deşteptare penticostală, vetero-catolici; diferitele noastre biserici se confruntă toate cu multe încercări: mărturisirea evangheliei într-o lume ce devine tot mai mult multiculturală şi descoperă fascinul diferitelor tradiţii religioase; lucrarea pentru pace şi pentru dreptate în interior căt şi în afară; tutela creaţiei; mişcarea ecumenică ne invită „să nu facem separat ceea ce putem face împreună”: de aceea am decis să dăm viaţă... acestei reviste. 

În acest număr şi în următoarele veţi găsi scurte fişe despre istoria şi doctrinele proprii fiecăreia din bisericile noastre, făcute de un expert al acestora, în aşa fel încât fiecare biserică să vorbească despre sine. 

O problemă apare imediat: definirea termenului „biserică”. Pentru a avea un punct de referinţă comun, vom adopta ca şi bază propunerea Consiliului Ecumenic al Bisericilor: a se considera astfel cele care pornesc de la anticele confesiuni de credinţă ale bisericii neîmpărţite (crezul „apostolic” şi nicean – constantinopolitan), şi care împărtăşesc, în particular, credinţa în Trinitate şi în Întrupare. 

Articolele şi rubricile se vor referi la Biblie, atât sub aspectul exegetic cât şi sub cel spiritual şi liturgic (fără spiritualitate credinţa nu respiră!), şi la ecumenism; un calendar va înştiinţa despre principalele evenimente ecumenice din Italia şi din lume, evidenţiind documentele acestora şi rezultatele la care s-a ajuns, pentru a facilita primirea acestora de către biserici. Va fi acordat un loc şi pentru muzică şi pentru a da o privire unor cărţi ce ne interesează în mod particular, fără să fie uitate unele curiozităţi legate de particularităţile fiecărei confesiuni...apropo, să nu vă miraţi când veţi găsi ecumenismul şi în bucătărie: credinţa trăită şi celebrată a influenţat şi acest aspect al existenţei noastre, iar faptul de a cunoaşte tradiţiile altora reprezintă încă tot un mod de a primi şi de a înţelege... 

Redacţia / Maria Belea